Fotografii 31 ianuarie

 Foto: Luca Achim

Foto: Cristian Gache

Evenimente Bibescu, 31 ianuarie, Mogoșoaia

Asociația Istoria Artei împreună cu Centrul Cultural Palatele Brâncovenești Mogoșoaia vă invită duminică, 31 ianuarie, la o serie de evenimente dedicate familiei Bibescu - Basarab Brâncoveanu și prințesei Martha Bibescu

17:00 Lansarea volumului Oanei Marinache „Familia Bibescu - Basarab Brâncoveanu: de la Craiova la Paris” prilejuiește o trecere în revistă a proprietăților familiei boierești și domnești din secolul al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea, recuperând etape importante din modernizarea societății românești

Prezintă: dr. Ioana Beldiman și dr. Oana Marinache, istorici de artă

17:30 Vernisajul expoziției „Martha Bibescu 130”, lansarea catalogului și proiecția video cu fotografiile Marthei Bibescu pe Palatul Mogoșoaia prilejuiesc o trecere în revistă a principalelor repere ale vieții prințesei, figură fascinantă europeană a secolului al XX-lea
Prezintă: Doina Mândru, critic și istoric de artă, șefa secției de critică a Uniunii Artiștilor Plastici din România

Sărbătorirea „Zilei Culturii Naționale” în 15 ianuarie 2016 ne-a oferit ocazia de a declara 2016 „Anul Cultural Martha Bibescu 130”. Evenimentele prilejuite de ziua de naștere a prințesei Martha Bibescu (28 ianuarie 1886, București - 28 noiembrie 1973, Paris) se desfășoară în perioada 15 - 31 ianuarie 2016 la București, Sinaia și Mogoșoaia.

Parteneri în proiect: Centrul Cultural Palatele Brâncovenești, Arhivele Naționale ale României, Biblioteca Națională a României, Ordinul Arhitecților din România, Muzeul Municipiului București, Centrul Cultural Carmen Sylva Sinaia. 

Proiectul cultural a fost inițiat de Asociația Istoria Artei și finanțat de Ministerul Culturii.

Mai multe informații pe:
https://www.facebook.com/events/938725332830221/
https://www.facebook.com/events/1029314883806416/

În străinătate

La Paris, cuplul Bibescu a locuit în perioada 1911 – 1929 în Rue Faubourg-Saint- Honoré la nr. 71, cu excepţia perioadei războiului, când au locuit în Hotel Meurice (228 rue de Rivoli).

Între 1929 şi 1935 prinţesa Martha Bibescu s-a mutat în Palatul Pozzo-di-Borgo (51, Rue de l’Université) [1] și după plecarea definitivă din țară a stat și la Hotel Ritz și în apartamentul lui Anton Bibescu de pe Cheiul Bourbon de la nr. 45.

Sursa: Muzeul Agriculturii din Slobozia, arhiva Lelia Urdăreanu

Iată cum îl descria proprietarul său în 1945: „În capătul insulei Sf. Louis, un arhitect care a construit Louvre, Levaux[2], și-a construit o casă care astăzi e proprietatea mea. Este o casă care lumina Sena și din această cauză ai totdeauna impresia că ești pe un vas ce navighează. Nadine Thiery, soția Ambasadorului Franței la București, a vrut să o cumpere cu un cec în alb. „Nu vreți să știți ce reprezintă această casă în viața mea: Mâinile mele și ochii mei nu sunt de vânzare””[3]. 

Sursa: Muzeul Agriculturii din Slobozia, arhiva Lelia Urdăreanu

În 1957 Martha Bibescu a cumpărat în Cornwall, Marea Britanie proprietatea Tullimaar (casa de pe deal).

---

[1] Virgil Cândea, Mărturii românești peste hotare, serie nouă, vol II – Finlanda - Grecia, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, p. 34

[2] Louis Le Vau (1612-1670)

[3] Constant Răutu, „Cu principele Anton Bibescu despre oameni, literatură și diplomație”, Provincia, anul II, no. 15, 31 august 1945, p. 1, aflat astăzi în Arhiva Muzeului Agriculturii din Slobozia, donația Lelia Urdăreanu

Eforie

În perioada interbelică, odată cu proiectele vilelor și palatelor regale de pe coasta Mării Negre, se observă un interes al protipendadei de a achiziționa terenuri și de a comanda proiecte de arhitectură modernistă unei pleiade de tineri arhitecți înnoitori. Dacă familia surorii sale, Nadeja Știrbey, a beneficiat de o vilă la Mamaia, proiectată de arhitectul italian Mario Stoppa în 1926, prințul Bibescu a ales stațiunea Techirghiol Eforie (Nord).

Arhivele Naționale ale României, fond familial Bibescu

Continuând colaborarea cu nepotul său, arhitectul George Matei Cantacuzino, prințul George Valentin Bibescu a fost posesorul unei vile pe lotul nr. 102[1], construită, între 1930-1931. Este posibil ca ideea cumpărării acestei vile să fi venit din partea arhitectului, care realiza mai multe proiecte, în colaborare cu bancherul Aristide Blank.[2] Totuși, în documente, se afirma că vila a fost realizată de arhitectul Cantacuzino la indicațiile proprietarului. Antreprenorul a fost Societatea Anonimă „Techirghiol”, ca în cazul vilei Don, din unele documente rezultând că dirigintele șantierului a fost un colonel Mavrodin.

Vila Bibescu a făcut parte, alături de vila Don (a primarului Tudor Don), vila Aviana (a bancherului Aristide Blank), vila Crinul, vila Violeta, vila Turn, vila Tilea, vila Egreta, vila Oița, vila Sturdza și Hotelul Bellona, dintre proiectele realizate de arhitectul Cantacuzino în stațiunea estivală.[3]

Suprafața terenului a fost de 391 m.p., din care vila ocupa doar 96 m.p., cu o terasă de 20 m.p. și etaj de 25 m.p. Lotul era dreptunghiular cu o lungime de 27 m și lățime de 14,5 m.[4] Față de proiectul-tip, s-au realizat în plus subsolul, o scară interioară de beton, cu rampă de fier, 14 m.p. în plus la etaj, realizându-se două camere în loc de una, o baie și un hol.[5] Valoarea construcției a fost inițial de 660.000 lei, la care se vor adăuga 93.927, 70 lei pentru lucrările în plus. Ulterior cheltuielile suplimentare au urcat la 145.000 lei. Prințul a mai achiziționat 190 m.p. în plus, în valoare de 285.000 m.p., în total proiectul depășind un milion de lei.

În 5 august 1931 aflăm de instalațiile sanitare și șemineul pe care Societatea Anonimă „Techirghiol” le prezentase reprezentantului biroului arhitectului, unui domn E. Grosman, solicitând indicații tehnice în perioada în care arhitectul Cantacuzino era plecat la Paris. Din scrisorile schimbate deducem probleme între proiectant și antrepriză, pe de o parte, materializate ulterior într-o expertiză care indica probleme destul de grave în construcția vilei.[6] Astfel, în 1934, arhitectul George Andriescu din Constanța constata că nu fuseseră drenate apele subterane și acestea au pătruns în subsol, iar pe timpul iernii 1930-1931 zăpada și ploaia au afectat tavanele, pereții și terasa. Vila nefiind locuită și fiind închisă, mobilierul a mucegăit și erau necesare lucrări importante de izolare, retencuire, folosirea unor materiale speciale pentru prevenirea umidității. În vara anului 1931 vila a fost utilizată de prințul Bibescu, care apoi a închiriat-o Legației Poloniei la București (1932) și lui Puiu Dumitrescu (1933).

În primăvara anului 1933 arhitectul G. M. Cantacuzino a întreprins lucrări la acoperișul – plafonul de beton, dar starea de abandon a vilei în marea majoritate a anului i-a adus pagube substanțiale. În martie 1934 proprietarul și societatea de antrepriză se aflau deja în litigiu, la Tribunalul din Constanța, dar procesul se va muta la Ilfov, pentru că societatea avea sediul în București, în str. Doamnei nr. 4.

Dintr-o fotografie de epocă, aflată în dosarul de familie, putem vedea aspectul originar al vilei, cu fațada dinspre coastă vitrată și închisă cu obloane de lemn, cu o terasă retrasă, aflată deasupra etajului, o scară exterioară care permitea accesul direct la etaj, în cazul în care ar fi adăpostit mai multe persoane/familii.

Este foarte posibil ca vila să fi fost vândută de familia Bibescu la sfârșitul anilor '30, ea neregăsindu-se în succesiunea prințului G. V. Bibescu, care a încetat din viață în iulie 1941.[7]

Astăzi vila are fațadele modificate, fiind înlocuite geamurile și obloanele cu ferestre termopan și balustrada de piatră (probabil deteriorată de infiltrații) a fost înlocuită cu una cu bare metalice.

Foto: arh. Ruxandra Nemțeanu

[1] Adresa actuală este str. Tudor Vladimirescu nr. 42.
[2] Ruxandra Nemțeanu, „S.O.S. – arhitectura de vilegiatură din oraşul Eforie, judeţul Constanţa”, în Arhitectura, nr. 2/2012, pp. 97-107.
[3] Ibidem.
[4] A.N.R., fond fam. Bibescu, dosar 35, f. 4.
[5] Idem, f. 11v.
[6] Idem, f. 2-3.
[7] A.N.R., fond M.F.-Succesiuni, dosar 16.

Interioare Mariano Fortuny

Mariano Fortuny (1871-1949) a fost pictor, sculptor, decorator, creator de modă şi de scenografie teatrală, restaurator, fotograf, operator de lumini. Viziunea sa asupra artelor plastice şi decorative mergea în direcţia contopirii lor, a sintezei artelor. Procesul de obţinere a obiectului artistic era la fel de important ca produsul final, artistul trebuia să fie implicat şi în controlul tuturor etapelor.[1]

Fortuny a fost fascinat de lumea arabă, de Orient, unde a şi călătorit. În lucrările sale cu efecte de mare preţiozitate, pictură pe mătăsuri şi pe catifele, imprimeuri,a folosit în special motive orientale prelucrate (motive ce existau deja de secole în vocabularul artelor decorative veneţiene), decoraţii inspirate din tablouri renascentiste, din lexicul ornamental al Greciei antice, din arta celtică, etc. A recreat astfel un univers estetic ce aminteşte de Orient şi de istoria artei, un univers ce a fascinat la răscrucea secolelor XIX-XX aristocraţia europeană în special, mari artişti şi scriitori precum Marcel Proust.

În palatul Pesaro Orfei din Veneţia unde locuieşte şi creează începând cu 1899, interioarele sunt decorate din abundenţă cu piese textile uneori etalate din tavan sau acoperind ca o boltă părţi din camere, alteori delimitând spaţiile; deasupra pieselor textile sunt expuse lucrări de artă, săbii, coifuri. Fortuny creează obiecte pentru interior: lămpi, perne, tapet, cuverturi, covoare, prezente în interioarele sale.

Din fotografiile accesibile nouă se desprinde o viziune a decoraţiei interioare bazată pe dialogul dintre piesele textile orientale (sau de tip oriental), ce acoperă din abundenţă pereţii şi canapelele, uneori şi celelalte piese de mobilier, şi restul elementelor din încăperi tablouri,vase, plante, etc.

Reprezentantele nobilimii europene și ale boierimii românești au fost atrase de ambianța și creațiile sale, existând mărturii concrete din partea Reginei Maria, a prințesei Martha Bibescu și a cumnatei ei, Nadeja Știrbey.[2]

Regina Maria descrie în memoriile sale din iunie 1922, interioarele elegante din palatul de la Mogoşoaia, evocând Veneţia şi Bizanţul, decorate în stilul artistului veneţian, cu „draperii lungi de catifea Fortuny, în indigo închis şi auriu”[3]. Avem astfel o mărturie precisă privind reperele ornamentale de la Mogoşoaia, mărturie ce se întâlneşte cu afirmaţiile cercetătoarei Christine Sutherland, privitoare de asemenea la interioarele Marthei: „interioare veneţiene create de mâna maestră a lui Fortuny”[4]. În amenajarea ambianţei acestei reşedinţe şi-au dat mâna gustul arhitectului Rupolo cu viziunea decoratorului Fortuny, buni prieteni[5]. În acest mod nota stilistică a interioarelor ritma cu elementele veneţiene ale arhitecturii.

---

[1] Guillermo de Osma, The Life and Work of Mariano Fortuny, Aurum Press, London, 1994, p.24.

[2] A se vedea pe larg Oana Marinache, Reședințele Știrbey din București și Buftea, Ed. ACS, București, 2013, pp. 80 - 82

[3] Maria, regina României, Însemnări zilnice (1 ianuarie 1922 - 31 decembrie 1922), vol. IV, Editura Albatros, Bucureşti, 2005, p. 194

[4] Christine Sutherland, Fascinanta Martha Bibescu şi lumea ei, editura Vivaldi, Bucureşti, 2004, p. 143, p. 149

[5] Într-o scrisoare adresată Marthei Bibescu (1911, datare în creion), Mariano Fortuny vorbeşte despre “l´ami Rupolo”(prietenul Rupolo), se mai păstrează scrisori ale lui Fortuny până în 1925 şi se referă la probleme legate de achitarea - primirea unor comenzi fără să se indice obiectele cumpărate. (Arhiva Marthei Bibescu aflată astăzi la Harry Ransom Humanities Research Center, Universitatea din Texas)

Balotești

În 1902 Ion N. Lahovary, tatăl Marthei Bibescu, ipotechează moșia Balotești, prilej cu care depune o serie de documente privind istoricul proprietății din plasa Snagov, județul Ilfov. Moșia era formată din trupurile Balotești, Mircești, Drăgești și Fieni, alcătuind un singur corp. După împroprietărirea țăranilor din 1864, familia Lahovary mai deținea 1207 ha, 746 m.p. sau 2408 pogoane, 589 stânjeni formați din 1022 pogoane de pădure, 22 pogoane heleșteu, 4 ½ pogoane vii, 60 pogoane case, clădiri și grădini, iar restul teren agricol.[1]

Mama sa, Eufrosina Iacovaky primise moșia ca zestre de la mama ei, în 1839. Soțul ei, Nicolae I. Lahovary, mai achiziționase alt trup de moșie în 1846, de la doctorul Ion Rasti. [2] Fiul lor, Ion N. Lahovary, a devenit proprietarul moșiei în 1886, în urma morții părinților săi și după acordul cu frații și surorile lui, moșia fiind atunci evaluată la 380000 lei. În 1849 a fost realizat un plan topografic de către Costache Râmniceanu, în 1852 o hotărnicie, iar în 1865 un nou plan economic de către Râmniceanu și Flexy. Ca urmare a cedării unor terenuri penstru islaz (75 ha) clăcașilor, s-a mai realizat o delimitare în octombrie 1865, autor fiind inginerul George Marieanu.

În 1902 aici se aflau case de locuit de zid, învelite cu tablă de tinichea, casele administratorului, o magazie nouă și două magazii vechi, două pătule vechi de lemn. Biograful Marthei Bibescu, consemna: „Casa de la țară a familiei, de la Balotești, era o clădire lungă și cu un singur etaj, cu zidurile pline de vechi goblenuri persane și împodobite cu gravuri sau litografii ale căror rame cam masive se asortau cu mobilierul Louis-Philippe din mahon. În salon se afla un pian din lemn de lămâi, iar în bibliotecă toți clasicii francezi, în ediții legate cu mare dragoste.”[3]

Ca urmare a testamentului redactat în 16 iulie 1915, Ion N. Lahovary lasă ca moștenire două moșii, Săftica și Balotești, celor două fiice aflate în viață, Martha Bibescu și Margareta Lahovary; aceasta din urmă murind în 1918, Martha rămâne singura proprietară.

Averea prințesei Bibescu din succesiunea tatălui ei se compunea din: ½ din moșia Balotești în suprafață de circa 2200 pog., ½ Săftica 585 pog., ¼ casele din Calea Dorobanți 47 (nuda proprietate), în indiviziune cu defuncta Margareta Lahovary; din succesiunea surorii defuncte Margareta:1/8 din moșia Balotești, 1/8 Săftica, 1/16 din casele din Calea Dorobanți 47; în indivizune cu alți moștenitori: 16 acțiuni la Bank of Romania Ltd., 4 titluri rentă 5% 1916 a lei 1000, 90000 lei numerar la bancă. [4]

În urma exproprierilor conform Legii agrare, prințesa Bibescu a mai rămas cu 433 ha 2000 m.p. teren agricol. Procesele cu statul român au durat până prin 1938.[5]

În 1946 Martha Bibescu pierde proprietatea, prin expropriere forțată, ea fiind atribuită Sindicatului Ziarului „Scânteia”. Ministerul Agriculturii și Domeniilor trimite un delegat, pe arhitectul C. Cornișteanu, pentru a evalua reparațiile necesare la conac.[6] În 1949, la naționalizarea definitivă, se efectuează o expertiză a proprietății din care aflăm că mai aveau 17 ha arabile, iar locuința de paiantă avea 2 camere și un antreu . Inventarul indică câteva piese de mobilier (pat, scaun, birou, șifonier, bufet), dar și o pendulă, 11 tablouri, 3 covoare, 1 bibliotecă și veselă. Este foarte posibil ca vechea casă boierească să nu mai fi fost locuită de mult timp de către familie și să fi fost ruintată în perioada interbelică. 

Singura fotografie ne înfățișează o construcție cu etaj, cu un pridvor de lemn, ale cărei coordonate nu se mai regăsesc în inventarele din anii '40. Singurele construcții rămase trebuie să fi avut funcție administrativă, apărând uneori în acte sub numele de „casă de argați” și având dimensiunile de 8 m cu 4 m.; o altă casă, de 2 m cu 4 m, era folosită de paznicul proprietății.[7] În perioada comunistă aici s-a construit un sanatoriu pentru bolnavii de tuberculoză, astăzi fiind un spital al S.R.I.–ului.

Ultima informație despre proprietate datează din 20 septembrie 1967, când Martha Bibescu confirma primirea unui timbru cu reprezentarea Mogoșoaiei și îi mulțumea expeditorului pentru grija cu care s-a documentat pentru ea asupra stării domeniilor de la Mogoșoaia și Balotești. „Cred că sanatoriul se reflectă într-un bazin asemănător celui al elvețienilor de la Versailles[8], trebuie că a fost construit în lotul moștenit de biata mea surioară Margareta. Nimic nu îmi mai amintește de vechea casuță sub arcade din copilăria mea.”[9]

---

[1] A.N.R., fond C.F.R., dosar 95/1902.

[2] A.N.R., fond C.F.R., dosar 2371.

[3] Ghislain de Diesbach, Prințesa Bibescu. 1886-1973. Ultima orhidee, Ed. Vivaldi, București, 2003, p.45.

[4] A.N.R., fond M.F.-Succesiuni, dosar 99/1915, f. 126, 17.01.1920.

[5] A.N.R., fond M.A.D., Ilfov, dosar 50.

[6] A.N.R., fond M.A.D., Ilfov, dosar 141.

[7] A.N.R., fond M.A.D., Ilfov, dosar 413, plasa Căciulați, comuna Balotești.

[8] Bazinul a fost construit între 1679 - 1684, fiind trasat de un regiment al gărzii elvețiene, de la care și-a luat și numele. Se află în partea sudică a grădinilor domeniului regal, după bazinul lui Neptun, aleea de apă și terasa nordică, terasa centrală și cea a Orangeriei, bazinul ocupând doar el o suprafață de 13 hectare.

[9] A.N.D.M.B., fond Bibescu, dosar Martha Bibescu 1/1913-1968, f. 6, scrisoare adresată lui Georgel.

Mogoșoaia

În 1911 prințul George Valentin Bibescu cumpără de la verișoara sa, Marie Nicole Darvari, proprietatea de la Moșogoaia, iar soția sa, Martha, începe un proiect complex de restaurare și prefacere a palatului brâncovenesc, aflat în ruină, într-o locuință confortabilă și spațiu elegant de primire a oaspeților de seamă. 

Martha și Valentina Bibescu, pe lacul Mogoșoaia

fotografie de Nadeja Știrbey

Martha suprinde, plină de mândrie, descendența principală a familiei și legitimează astfel efortul constructiv și financiar uriaș: „Am urmărit, timp de douăzeci de ani, cu cea mai mare pietate față de comorile arhitecturale și artistice ale Țării și mai presus de toate față de memoria sfântă a lui Constantin Vodă Brîncoveanu, ctitor al Neamului, ai cărui urmași și moștenitori suntem, restaurarea palatului Brîncovenesc de la Mogoșoaia și totodată a Sfîntului locaș drept Paraclis Domnesc, care se găsește în incinta grădinilor noastre.”[1]

Martha și copia tabloului lui Constantin Brâncoveanu găsit la Sinai

Informații recente au scos la lumină o mai veche colaborare a arhitectului Domenico Rupolo (1861-1945) în spațiul românesc: în 1892-1893 colaborează cu sculptorul George Vasilescu (1864-1898) la monumentul Vasile Adamache din Iași, iar în 1897 la monumentul ploieștean dedicat Batalionului II Vânători de munte.[2] Totuși colaborarea cu prințesa Martha Bibescu și după 1919 cu George Matei Cantacuzino (1899 – 1960), nepotul acesteia, student la arhitectură la Paris, vor rămâne în istoria arhitecturii românești ca un moment marcant. Alegerea arhitectului Veneției ar fi putut veni din partea prietenului comun, Mariano Fortuny y Madrazo (1871-1949), al cărui atelier era frecventat atât de Principesa/Regina Maria, cât și de Martha Bibescu și cumnata ei, Nadeja Știrbey.

Colecția Jean Ghika, strănepoata Marthei Bibescu

Dacă lui Rupolo îi putem atribui planurile și principalele direcții de restaurare din perioada premergătoare primului război mondial, este evident că după 1920 nepotul Bibescu, G. M. Cantacuzino[3] este cel care pune în practică lucrarea, probabil cu forță de muncă italiană, greacă și românească. El ne lasă cronologia lucrărilor efectuate atât la palatul brâncovenesc, cât și la cuhnie, grădini și la biserică, amintind de indicațiile primite de la arhitectul italian – adesea prezent la Mogoșoaia în lunile de vară - și prezentând și deciziile proprii.[4]

În primii ani ai restaurării palatului brâncovenesc credem că prințesa Martha a utilizat în continuare Vila Elchingen. În lipsa mărturiilor vizuale, apelăm la memorii; în ajunul Anului Nou 1916, Regina Maria rămâne la Mogoșoaia, prilej cu care Martha notează câteva detalii despre decorația interioară: „Această lectură a avut loc în camera portocalie seara, înainte de cină. Am coborât să cinăm numai noi două. După masă, am trecut în salonul verde, în fața șemineului, și ne-am așezat amândouă pe marea canapea englezească, fiecare cu ceva de împletit.”[5] Din păcate, odată cu invazia germană, vila Elchingen are de suferit mari pierderi, atât de la bombardamente, cât și din cauza furturilor trupelor germane.

Lucrările avansează în 1925, astfel încât credem că pe la începutul anului 1926 datează mutarea prințesei Martha în vechiul palat brâncovenesc. Două argumente ne îndreptățesc să avansăm această ipoteză: în 2 aprilie 1925 prințul George Valentin Bibescu i-a donat soției sale proprietatea de la Mogoșoaia, un gest juridic care îi garantează și ei investițiile și, poate, liniștea sufletească. În fondul antreprenorilor Sulzer regăsim planuri datate octombrie-noiembrie 1925 cu instalațiile de încălzire din palat, care au fost montate în cursul iernii 1925-1926, asigurând confortul pentru anul următor.

Cu toate că inaugurarea oficială a avut loc în 1927, fiind prezent și arhitectul Rupolo, lucrările vor continua și în anii '30. Fosta vilă Elchingen lasă loc unei case de oaspeți, un adevărat palat, care este construit într-un stil mult mai apropiat celui al palatului brâncovenesc. În vederea instalării aici a familiei Valentinei Bibescu (1903-1976), căsătorită Ghika – Comănești, se introduc în 1935 toate utilitățile necesare, după cum o atestă planurile găsite în fondul firmei Frères Sulzer. Judecând după textul în italiană de pe aceste planuri, apreciem că ele ar putea fi cele înaintate de arhitectul Rupolo. Interioarele acestui palat ne rămân până astăzi necunoscute, nefiind identificate fotografii sau inventare.

---

[1] Martha Bibescu, Jurnal berlinez '38, Ed. Vivaldi, București, 2009, p. 189, editorul Dumitru Hîncu nu dă sursa exactă a scrisorii adresate de Martha Bibescu ministrului Ion Petrovici, menționând doar B.A.R., mss.

[2] Paolo Tomasella, Emigranții din Veneto și din Friuli în viața economică și culturală a Vechiului Regat (1848-1948), Teză de doctorat susținută la Universitatea din Trieste și Universitatea din Cluj-Napoca, 2014, p. 37.

[3] Era nepotul lui George Valentin Bibescu, de la sora sa mai mare, Marcela Cantacuzino (1873 – 1957).

[4] G. M. Cantacuzino, Introducere în opera lui Vitruvius, Ed. Meridiane, București, 1983, pp. 146-160.

[5] Martha Bibescu, Jurnal 1915, Ed. Compania, București, 2001, p. 167.

București2

Casa Bibescu din str. Robert de Flers nr. 6

În aprilie 1914[1] C. Câmpineanu, cu domiciliul în blvd. Carol nr. 82, solicita autorizație de construcție în str. Surorilor nr. 6 colț cu str.Speranței, pentru un pavilion de locuit, format din parter și etaj, proiectul fiind semnat de arhitecții G. Trannoy și H. Chapon, domiciliați în str. Sf. Ionică nr. 6[2]. În planul cadastral al Bucureștiului, din 1911, terenul de pe colț apărea pe numele unui Ion Chițu, la acea dată fiind construită o dependință sau ceva temporar, de formă dreptunghiulară. Dosarul mai conține astăzi doar un plan de situație, care indică aspectul destul de neregulat al parcelei și amprenta la sol a casei. Este posibil ca lucrările să fi fost întrerupte pe timpul războiului.

Lotul de teren (1911) pe care se va construi viitoarea casă Câmpeanu-Bibescu

Nu știm când a fost achiziționată proprietatea de către prințul Bibescu și care au fost motivele pentru alegerea ei, dat fiind că nu este poziționată central și nici nu impune printr-un aspect arhitectural deosebit. Tranzacția ar fi putut avea loc în perioada 1919-1920, după terminarea primului război mondial. În octombrie 1920[3] arhitectul C. Cicu depunea, în numele prințului Bibescu, cererea pentru autorizația de construcție a unui garaj, dar solicita și lucrări de tencuieli interioare, pardoseli, tâmplărie și canalizare, motivând întreruperea lor din cauza războiului. Deducem că prințul Bibescu a achiziționat casa nefinalizată, realizând el finisajele interioare. Dat fiind că lotul era îngust, planurile garajului au suferit modificări, prin poziționarea scării în spatele garajului și a porților în fața curții, la stradă, nefiind posibil să se intre cu mașina în curte.

Planurile elaborate de arhitectul C. Cicu (1920)

Garajul

La moartea prințului Bibescu, casa din str. Robert de Flers nr. 6 era evaluată la 1.083.500 lei, având o suprafață de 108, 35 m.p., fiind veche de aproximativ 30 de ani, având 5 încăperi, calorifer, parchet. Terenul era de 415, 17 m.p. și valora 3.736.530 lei, iar garajul de 17,58 m.p. alți 52.740 lei. Mobilierul din casă valora 147.600 lei, dar inventarul la care se făcea referire, nu mai este prezent astăzi în dosar. În garaj se afla un automobil Crysler Imperial, din 1937, în valoare de 800.000 lei. [4]

În decembrie 1943 fiica prințului Bibescu, Valentina Ghika-Comănești, moștenitoarea proprietății, a vândut-o lui Nicolae Popa, pentru suma de 6 milioane lei, pentru a achita o parte din taxele succesorale.[5]

---

[1] Arhiva P.M.B., dosar 209/1914.

[2] La aceeași adresă se afla casa arh. Dimitrie Maimarolu, ceea ce ar putea indica că cei doi arhitecți, ar fi putut lucra în biroul acestuia. Toma T. Socolescu confirmă aducerea lor în țară de către D. Maimarolu.

[3] Arhiva P.M.B., dosar 66/1920.

[4] A.N.R., fond M.F.-Succesiuni, dosar 16, f. 3.

[5] Idem, f.30.