miercuri, 27 ianuarie 2016

Evenimente Bibescu, 31 ianuarie, Mogoșoaia

Asociația Istoria Artei împreună cu Centrul Cultural Palatele Brâncovenești Mogoșoaia vă invită duminică, 31 ianuarie, la o serie de evenimente dedicate familiei Bibescu - Basarab Brâncoveanu și prințesei Martha Bibescu



17:00 Lansarea volumului Oanei Marinache „Familia Bibescu - Basarab Brâncoveanu: de la Craiova la Paris” prilejuiește o trecere în revistă a proprietăților familiei boierești și domnești din secolul al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea, recuperând etape importante din modernizarea societății românești
Prezintă: dr. Ioana Beldiman și dr. Oana Marinache, istorici de artă



17:30 Vernisajul expoziției „Martha Bibescu 130”, lansarea catalogului și proiecția video cu fotografiile Marthei Bibescu pe Palatul Mogoșoaia prilejuiesc o trecere în revistă a principalelor repere ale vieții prințesei, figură fascinantă europeană a secolului al XX-lea
Prezintă: Doina Mândru, critic și istoric de artă, șefa secției de critică a Uniunii Artiștilor Plastici din România


Sărbătorirea „Zilei Culturii Naționale” în 15 ianuarie 2016 ne-a oferit ocazia de a declara 2016 „Anul Cultural Martha Bibescu 130”. Evenimentele prilejuite de ziua de naștere a prințesei Martha Bibescu (28 ianuarie 1886, București - 28 noiembrie 1973, Paris) se desfășoară în perioada 15 - 31 ianuarie 2016 la București, Sinaia și Mogoșoaia.




Parteneri în proiect: Centrul Cultural Palatele Brâncovenești, Arhivele Naționale ale României, Biblioteca Națională a României, Ordinul Arhitecților din România, Muzeul Municipiului București, Centrul Cultural Carmen Sylva Sinaia. 



Proiectul cultural a fost inițiat de Asociația Istoria Artei și finanțat de Ministerul Culturii.

Mai multe informații pe:
https://www.facebook.com/events/938725332830221/
https://www.facebook.com/events/1029314883806416/

marți, 26 ianuarie 2016

În străinătate

La Paris, cuplul Bibescu a locuit în perioada 1911 – 1929 în Rue Faubourg-Saint- Honoré la nr. 71, cu excepţia perioadei războiului, când au locuit în Hotel Meurice (228 rue de Rivoli).

Între 1929 şi 1935 prinţesa Martha Bibescu s-a mutat în Palatul Pozzo-di-Borgo (51, Rue de l’Université) [1] și după plecarea definitivă din țară a stat și la Hotel Ritz și în apartamentul lui Anton Bibescu de pe Cheiul Bourbon de la nr. 45.

Sursa: Muzeul Agriculturii din Slobozia, arhiva Lelia Urdăreanu

Iată cum îl descria proprietarul său în 1945: „În capătul insulei Sf. Louis, un arhitect care a construit Louvre, Levaux[2], și-a construit o casă care astăzi e proprietatea mea. Este o casă care lumina Sena și din această cauză ai totdeauna impresia că ești pe un vas ce navighează. Nadine Thiery, soția Ambasadorului Franței la București, a vrut să o cumpere cu un cec în alb. „Nu vreți să știți ce reprezintă această casă în viața mea: Mâinile mele și ochii mei nu sunt de vânzare””[3]



Sursa: Muzeul Agriculturii din Slobozia, arhiva Lelia Urdăreanu

În 1957 Martha Bibescu a cumpărat în Cornwall, Marea Britanie proprietatea Tullimaar (casa de pe deal).







[1] Virgil Cândea, Mărturii românești peste hotare, serie nouă, vol II – Finlanda - Grecia, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, p. 34
[2] Louis Le Vau (1612-1670)
[3] Constant Răutu, „Cu principele Anton Bibescu despre oameni, literatură și diplomație”, Provincia, anul II, no. 15, 31 august 1945, p. 1, aflat astăzi în Arhiva Muzeului Agriculturii din Slobozia, donația Lelia Urdăreanu

Eforie


În perioada interbelică, odată cu proiectele vilelor și palatelor regale de pe coasta Mării Negre, se observă un interes al protipendadei de a achiziționa terenuri și de a comanda proiecte de arhitectură modernistă unei pleiade de tineri arhitecți înnoitori. Dacă familia surorii sale, Nadeja Știrbey, a beneficiat de o vilă la Mamaia, proiectată de arhitectul italian Mario Stoppa în 1926, prințul Bibescu a ales stațiunea Techirghiol Eforie (Nord).


Arhivele Naționale ale României, fond familial Bibescu

Continuând colaborarea cu nepotul său, arhitectul George Matei Cantacuzino, prințul George Valentin Bibescu a fost posesorul unei vile pe lotul nr. 102[1], construită, între 1930-1931. Este posibil ca ideea cumpărării acestei vile să fi venit din partea arhitectului, care realiza mai multe proiecte, în colaborare cu bancherul Aristide Blank.[2] Totuși, în documente, se afirma că vila a fost realizată de arhitectul Cantacuzino la indicațiile proprietarului. Antreprenorul a fost Societatea Anonimă „Techirghiol”, ca în cazul vilei Don, din unele documente rezultând că dirigintele șantierului a fost un colonel Mavrodin.

Vila Bibescu a făcut parte, alături de vila Don (a primarului Tudor Don), vila Aviana (a bancherului Aristide Blank), vila Crinul, vila Violeta, vila Turn, vila Tilea, vila Egreta, vila Oița, vila Sturdza și Hotelul Bellona, dintre proiectele realizate de arhitectul Cantacuzino în stațiunea estivală.[3]

Suprafața terenului a fost de 391 m.p., din care vila ocupa doar 96 m.p., cu o terasă de 20 m.p. și etaj de 25 m.p. Lotul era dreptunghiular cu o lungime de 27 m și lățime de 14,5 m.[4] Față de proiectul-tip, s-au realizat în plus subsolul, o scară interioară de beton, cu rampă de fier, 14 m.p. în plus la etaj, realizându-se două camere în loc de una, o baie și un hol.[5] Valoarea construcției a fost inițial de 660.000 lei, la care se vor adăuga 93.927, 70 lei pentru lucrările în plus. Ulterior cheltuielile suplimentare au urcat la 145.000 lei. Prințul a mai achiziționat 190 m.p. în plus, în valoare de 285.000 m.p., în total proiectul depășind un milion de lei.

În 5 august 1931 aflăm de instalațiile sanitare și șemineul pe care Societatea Anonimă „Techirghiol” le prezentase reprezentantului biroului arhitectului, unui domn E. Grosman, solicitând indicații tehnice în perioada în care arhitectul Cantacuzino era plecat la Paris. Din scrisorile schimbate deducem probleme între proiectant și antrepriză, pe de o parte, materializate ulterior într-o expertiză care indica probleme destul de grave în construcția vilei.[6] Astfel, în 1934, arhitectul George Andriescu din Constanța constata că nu fuseseră drenate apele subterane și acestea au pătruns în subsol, iar pe timpul iernii 1930-1931 zăpada și ploaia au afectat tavanele, pereții și terasa. Vila nefiind locuită și fiind închisă, mobilierul a mucegăit și erau necesare lucrări importante de izolare, retencuire, folosirea unor materiale speciale pentru prevenirea umidității. În vara anului 1931 vila a fost utilizată de prințul Bibescu, care apoi a închiriat-o Legației Poloniei la București (1932) și lui Puiu Dumitrescu (1933).

În primăvara anului 1933 arhitectul G. M. Cantacuzino a întreprins lucrări la acoperișul – plafonul de beton, dar starea de abandon a vilei în marea majoritate a anului i-a adus pagube substanțiale. În martie 1934 proprietarul și societatea de antrepriză se aflau deja în litigiu, la Tribunalul din Constanța, dar procesul se va muta la Ilfov, pentru că societatea avea sediul în București, în str. Doamnei nr. 4.

Dintr-o fotografie de epocă, aflată în dosarul de familie, putem vedea aspectul originar al vilei, cu fațada dinspre coastă vitrată și închisă cu obloane de lemn, cu o terasă retrasă, aflată deasupra etajului, o scară exterioară care permitea accesul direct la etaj, în cazul în care ar fi adăpostit mai multe persoane/familii.

Este foarte posibil ca vila să fi fost vândută de familia Bibescu la sfârșitul anilor '30, ea neregăsindu-se în succesiunea prințului G. V. Bibescu, care a încetat din viață în iulie 1941.[7]

Astăzi vila are fațadele modificate, fiind înlocuite geamurile și obloanele cu ferestre termopan și balustrada de piatră (probabil deteriorată de infiltrații) a fost înlocuită cu una cu bare metalice.


Foto: arh. Ruxandra Nemțeanu


[1] Adresa actuală este str. Tudor Vladimirescu nr. 42.
[2] Ruxandra Nemțeanu, „S.O.S. – arhitectura de vilegiatură din oraşul Eforie, judeţul Constanţa”, în Arhitectura, nr. 2/2012, pp. 97-107.
[3] Ibidem.
[4] A.N.R., fond fam. Bibescu, dosar 35, f. 4.
[5] Idem, f. 11v.
[6] Idem, f. 2-3.
[7] A.N.R., fond M.F.-Succesiuni, dosar 16.

luni, 25 ianuarie 2016

Interioare Mariano Fortuny


Mariano Fortuny (1871-1949) a fost pictor, sculptor, decorator, creator de modă şi de scenografie teatrală, restaurator, fotograf, operator de lumini. Viziunea sa asupra artelor plastice şi decorative mergea în direcţia contopirii lor, a sintezei artelor. Procesul de obţinere a obiectului artistic era la fel de important ca produsul final, artistul trebuia să fie implicat şi în controlul tuturor etapelor.[1]


Fortuny a fost fascinat de lumea arabă, de Orient, unde a şi călătorit. În lucrările sale cu efecte de mare preţiozitate, pictură pe mătăsuri şi pe catifele, imprimeuri,a folosit în special motive orientale prelucrate (motive ce existau deja de secole în vocabularul artelor decorative veneţiene), decoraţii inspirate din tablouri renascentiste, din lexicul ornamental al Greciei antice, din arta celtică, etc. A recreat astfel un univers estetic ce aminteşte de Orient şi de istoria artei, un univers ce a fascinat la răscrucea secolelor XIX-XX aristocraţia europeană în special, mari artişti şi scriitori precum Marcel Proust.

În palatul Pesaro Orfei din Veneţia unde locuieşte şi creează începând cu 1899, interioarele sunt decorate din abundenţă cu piese textile uneori etalate din tavan sau acoperind ca o boltă părţi din camere, alteori delimitând spaţiile; deasupra pieselor textile sunt expuse lucrări de artă, săbii, coifuri. Fortuny creează obiecte pentru interior: lămpi, perne, tapet, cuverturi, covoare, prezente în interioarele sale.

Din fotografiile accesibile nouă se desprinde o viziune a decoraţiei interioare bazată pe dialogul dintre piesele textile orientale (sau de tip oriental), ce acoperă din abundenţă pereţii şi canapelele, uneori şi celelalte piese de mobilier, şi restul elementelor din încăperi tablouri,vase, plante, etc.

Reprezentantele nobilimii europene și ale boierimii românești au fost atrase de ambianța și creațiile sale, existând mărturii concrete din partea Reginei Maria, a prințesei Martha Bibescu și a cumnatei ei, Nadeja Știrbey.[2]


Regina Maria descrie în memoriile sale din iunie 1922, interioarele elegante din palatul de la Mogoşoaia, evocând Veneţia şi Bizanţul, decorate în stilul artistului veneţian, cu „draperii lungi de catifea Fortuny, în indigo închis şi auriu”[3]. Avem astfel o mărturie precisă privind reperele ornamentale de la Mogoşoaia, mărturie ce se întâlneşte cu afirmaţiile cercetătoarei Christine Sutherland, privitoare de asemenea la interioarele Marthei: „interioare veneţiene create de mâna maestră a lui Fortuny”[4]. În amenajarea ambianţei acestei reşedinţe şi-au dat mâna gustul arhitectului Rupolo cu viziunea decoratorului Fortuny, buni prieteni[5]. În acest mod nota stilistică a interioarelor ritma cu elementele veneţiene ale arhitecturii.




[1] Guillermo de Osma, The Life and Work of Mariano Fortuny, Aurum Press, London, 1994, p.24.
[2] A se vedea pe larg Oana Marinache, Reședințele Știrbey din București și Buftea, Ed. ACS, București, 2013, pp. 80 - 82
[3] Maria, regina României, Însemnări zilnice (1 ianuarie 1922 - 31 decembrie 1922), vol. IV, Editura Albatros, Bucureşti, 2005, p. 194
[4] Christine Sutherland, Fascinanta Martha Bibescu şi lumea ei, editura Vivaldi, Bucureşti, 2004, p. 143, p. 149
[5] Într-o scrisoare adresată Marthei Bibescu (1911, datare în creion), Mariano Fortuny vorbeşte despre “l´ami Rupolo”(prietenul Rupolo), se mai păstrează scrisori ale lui Fortuny până în 1925 şi se referă la probleme legate de achitarea - primirea unor comenzi fără să se indice obiectele cumpărate. (Arhiva Marthei Bibescu aflată astăzi la Harry Ransom Humanities Research Center, Universitatea din Texas)

Balotești


În 1902 Ion N. Lahovary, tatăl Marthei Bibescu, ipotechează moșia Balotești, prilej cu care depune o serie de documente privind istoricul proprietății din plasa Snagov, județul Ilfov. Moșia era formată din trupurile Balotești, Mircești, Drăgești și Fieni, alcătuind un singur corp. După împroprietărirea țăranilor din 1864, familia Lahovary mai deținea 1207 ha, 746 m.p. sau 2408 pogoane, 589 stânjeni formați din 1022 pogoane de pădure, 22 pogoane heleșteu, 4 ½ pogoane vii, 60 pogoane case, clădiri și grădini, iar restul teren agricol.[1]

Mama sa, Eufrosina Iacovaky primise moșia ca zestre de la mama ei, în 1839. Soțul ei, Nicolae I. Lahovary, mai achiziționase alt trup de moșie în 1846, de la doctorul Ion Rasti. [2] Fiul lor, Ion N. Lahovary, a devenit proprietarul moșiei în 1886, în urma morții părinților săi și după acordul cu frații și surorile lui, moșia fiind atunci evaluată la 380000 lei. În 1849 a fost realizat un plan topografic de către Costache Râmniceanu, în 1852 o hotărnicie, iar în 1865 un nou plan economic de către Râmniceanu și Flexy. Ca urmare a cedării unor terenuri penstru islaz (75 ha) clăcașilor, s-a mai realizat o delimitare în octombrie 1865, autor fiind inginerul George Marieanu.

În 1902 aici se aflau case de locuit de zid, învelite cu tablă de tinichea, casele administratorului, o magazie nouă și două magazii vechi, două pătule vechi de lemn. Biograful Marthei Bibescu, consemna: „Casa de la țară a familiei, de la Balotești, era o clădire lungă și cu un singur etaj, cu zidurile pline de vechi goblenuri persane și împodobite cu gravuri sau litografii ale căror rame cam masive se asortau cu mobilierul Louis-Philippe din mahon. În salon se afla un pian din lemn de lămâi, iar în bibliotecă toți clasicii francezi, în ediții legate cu mare dragoste.”[3]

Ca urmare a testamentului redactat în 16 iulie 1915, Ion N. Lahovary lasă ca moștenire două moșii, Săftica și Balotești, celor două fiice aflate în viață, Martha Bibescu și Margareta Lahovary; aceasta din urmă murind în 1918, Martha rămâne singura proprietară.

Averea prințesei Bibescu din succesiunea tatălui ei se compunea din: ½ din moșia Balotești în suprafață de circa 2200 pog., ½ Săftica 585 pog., ¼ casele din Calea Dorobanți 47 (nuda proprietate), în indiviziune cu defuncta Margareta Lahovary; din succesiunea surorii defuncte Margareta:1/8 din moșia Balotești, 1/8 Săftica, 1/16 din casele din Calea Dorobanți 47; în indivizune cu alți moștenitori: 16 acțiuni la Bank of Romania Ltd., 4 titluri rentă 5% 1916 a lei 1000, 90000 lei numerar la bancă. [4]

În urma exproprierilor conform Legii agrare, prințesa Bibescu a mai rămas cu 433 ha 2000 m.p. teren agricol. Procesele cu statul român au durat până prin 1938.[5]

În 1946 Martha Bibescu pierde proprietatea, prin expropriere forțată, ea fiind atribuită Sindicatului Ziarului „Scânteia”. Ministerul Agriculturii și Domeniilor trimite un delegat, pe arhitectul C. Cornișteanu, pentru a evalua reparațiile necesare la conac.[6] În 1949, la naționalizarea definitivă, se efectuează o expertiză a proprietății din care aflăm că mai aveau 17 ha arabile, iar locuința de paiantă avea 2 camere și un antreu . Inventarul indică câteva piese de mobilier (pat, scaun, birou, șifonier, bufet), dar și o pendulă, 11 tablouri, 3 covoare, 1 bibliotecă și veselă. Este foarte posibil ca vechea casă boierească să nu mai fi fost locuită de mult timp de către familie și să fi fost ruintată în perioada interbelică. 

Singura fotografie ne înfățișează o construcție cu etaj, cu un pridvor de lemn, ale cărei coordonate nu se mai regăsesc în inventarele din anii '40. Singurele construcții rămase trebuie să fi avut funcție administrativă, apărând uneori în acte sub numele de „casă de argați” și având dimensiunile de 8 m cu 4 m.; o altă casă, de 2 m cu 4 m, era folosită de paznicul proprietății.[7] În perioada comunistă aici s-a construit un sanatoriu pentru bolnavii de tuberculoză, astăzi fiind un spital al S.R.I.–ului.

Ultima informație despre proprietate datează din 20 septembrie 1967, când Martha Bibescu confirma primirea unui timbru cu reprezentarea Mogoșoaiei și îi mulțumea expeditorului pentru grija cu care s-a documentat pentru ea asupra stării domeniilor de la Mogoșoaia și Balotești. „Cred că sanatoriul se reflectă într-un bazin asemănător celui al elvețienilor de la Versailles[8], trebuie că a fost construit în lotul moștenit de biata mea surioară Margareta. Nimic nu îmi mai amintește de vechea casuță sub arcade din copilăria mea.”[9]




[1] A.N.R., fond C.F.R., dosar 95/1902.
[2] A.N.R., fond C.F.R., dosar 2371.
[3] Ghislain de Diesbach, Prințesa Bibescu. 1886-1973. Ultima orhidee, Ed. Vivaldi, București, 2003, p.45.
[4] A.N.R., fond M.F.-Succesiuni, dosar 99/1915, f. 126, 17.01.1920.
[5] A.N.R., fond M.A.D., Ilfov, dosar 50.
[6] A.N.R., fond M.A.D., Ilfov, dosar 141.
[7] A.N.R., fond M.A.D., Ilfov, dosar 413, plasa Căciulați, comuna Balotești.
[8] Bazinul a fost construit între 1679 - 1684, fiind trasat de un regiment al gărzii elvețiene, de la care și-a luat și numele. Se află în partea sudică a grădinilor domeniului regal, după bazinul lui Neptun, aleea de apă și terasa nordică, terasa centrală și cea a Orangeriei, bazinul ocupând doar el o suprafață de 13 hectare.
[9] A.N.D.M.B., fond Bibescu, dosar Martha Bibescu 1/1913-1968, f. 6, scrisoare adresată lui Georgel.

duminică, 24 ianuarie 2016

Mogoșoaia



În 1911 prințul George Valentin Bibescu cumpără de la verișoara sa, Marie Nicole Darvari, proprietatea de la Moșogoaia, iar soția sa, Martha, începe un proiect complex de restaurare și prefacere a palatului brâncovenesc, aflat în ruină, într-o locuință confortabilă și spațiu elegant de primire a oaspeților de seamă. 


Martha și Valentina Bibescu, pe lacul Mogoșoaia
fotografie de Nadeja Știrbey

Martha suprinde, plină de mândrie, descendența principală a familiei și legitimează astfel efortul constructiv și financiar uriaș: „Am urmărit, timp de douăzeci de ani, cu cea mai mare pietate față de comorile arhitecturale și artistice ale Țării și mai presus de toate față de memoria sfântă a lui Constantin Vodă Brîncoveanu, ctitor al Neamului, ai cărui urmași și moștenitori suntem, restaurarea palatului Brîncovenesc de la Mogoșoaia și totodată a Sfîntului locaș drept Paraclis Domnesc, care se găsește în incinta grădinilor noastre.”[1]


Martha și copia tabloului lui Constantin Brâncoveanu găsit la Sinai

Informații recente au scos la lumină o mai veche colaborare a arhitectului Domenico Rupolo (1861-1945) în spațiul românesc: în 1892-1893 colaborează cu sculptorul George Vasilescu (1864-1898) la monumentul Vasile Adamache din Iași, iar în 1897 la monumentul ploieștean dedicat Batalionului II Vânători de munte.[2] Totuși colaborarea cu prințesa Martha Bibescu și după 1919 cu George Matei Cantacuzino (1899 – 1960), nepotul acesteia, student la arhitectură la Paris, vor rămâne în istoria arhitecturii românești ca un moment marcant. Alegerea arhitectului Veneției ar fi putut veni din partea prietenului comun, Mariano Fortuny y Madrazo (1871-1949), al cărui atelier era frecventat atât de Principesa/Regina Maria, cât și de Martha Bibescu și cumnata ei, Nadeja Știrbey.


Colecția Jean Ghika, strănepoata Marthei Bibescu

Dacă lui Rupolo îi putem atribui planurile și principalele direcții de restaurare din perioada premergătoare primului război mondial, este evident că după 1920 nepotul Bibescu, G. M. Cantacuzino[3] este cel care pune în practică lucrarea, probabil cu forță de muncă italiană, greacă și românească. El ne lasă cronologia lucrărilor efectuate atât la palatul brâncovenesc, cât și la cuhnie, grădini și la biserică, amintind de indicațiile primite de la arhitectul italian – adesea prezent la Mogoșoaia în lunile de vară - și prezentând și deciziile proprii.[4]

În primii ani ai restaurării palatului brâncovenesc credem că prințesa Martha a utilizat în continuare Vila Elchingen. În lipsa mărturiilor vizuale, apelăm la memorii; în ajunul Anului Nou 1916, Regina Maria rămâne la Mogoșoaia, prilej cu care Martha notează câteva detalii despre decorația interioară: „Această lectură a avut loc în camera portocalie seara, înainte de cină. Am coborât să cinăm numai noi două. După masă, am trecut în salonul verde, în fața șemineului, și ne-am așezat amândouă pe marea canapea englezească, fiecare cu ceva de împletit.”[5] Din păcate, odată cu invazia germană, vila Elchingen are de suferit mari pierderi, atât de la bombardamente, cât și din cauza furturilor trupelor germane.


Lucrările avansează în 1925, astfel încât credem că pe la începutul anului 1926 datează mutarea prințesei Martha în vechiul palat brâncovenesc. Două argumente ne îndreptățesc să avansăm această ipoteză: în 2 aprilie 1925 prințul George Valentin Bibescu i-a donat soției sale proprietatea de la Mogoșoaia, un gest juridic care îi garantează și ei investițiile și, poate, liniștea sufletească. În fondul antreprenorilor Sulzer regăsim planuri datate octombrie-noiembrie 1925 cu instalațiile de încălzire din palat, care au fost montate în cursul iernii 1925-1926, asigurând confortul pentru anul următor.


Cu toate că inaugurarea oficială a avut loc în 1927, fiind prezent și arhitectul Rupolo, lucrările vor continua și în anii '30. Fosta vilă Elchingen lasă loc unei case de oaspeți, un adevărat palat, care este construit într-un stil mult mai apropiat celui al palatului brâncovenesc. În vederea instalării aici a familiei Valentinei Bibescu (1903-1976), căsătorită Ghika – Comănești, se introduc în 1935 toate utilitățile necesare, după cum o atestă planurile găsite în fondul firmei Frères Sulzer. Judecând după textul în italiană de pe aceste planuri, apreciem că ele ar putea fi cele înaintate de arhitectul Rupolo. Interioarele acestui palat ne rămân până astăzi necunoscute, nefiind identificate fotografii sau inventare.



[1] Martha Bibescu, Jurnal berlinez '38, Ed. Vivaldi, București, 2009, p. 189, editorul Dumitru Hîncu nu dă sursa exactă a scrisorii adresate de Martha Bibescu ministrului Ion Petrovici, menționând doar B.A.R., mss.
[2] Paolo Tomasella, Emigranții din Veneto și din Friuli în viața economică și culturală a Vechiului Regat (1848-1948), Teză de doctorat susținută la Universitatea din Trieste și Universitatea din Cluj-Napoca, 2014, p. 37.
[3] Era nepotul lui George Valentin Bibescu, de la sora sa mai mare, Marcela Cantacuzino (1873 – 1957).
[4] G. M. Cantacuzino, Introducere în opera lui Vitruvius, Ed. Meridiane, București, 1983, pp. 146-160.
[5] Martha Bibescu, Jurnal 1915, Ed. Compania, București, 2001, p. 167.

București2


Casa Bibescu din str. Robert de Flers nr. 6

În aprilie 1914[1] C. Câmpineanu, cu domiciliul în blvd. Carol nr. 82, solicita autorizație de construcție în str. Surorilor nr. 6 colț cu str.Speranței, pentru un pavilion de locuit, format din parter și etaj, proiectul fiind semnat de arhitecții G. Trannoy și H. Chapon, domiciliați în str. Sf. Ionică nr. 6[2]. În planul cadastral al Bucureștiului, din 1911, terenul de pe colț apărea pe numele unui Ion Chițu, la acea dată fiind construită o dependință sau ceva temporar, de formă dreptunghiulară. Dosarul mai conține astăzi doar un plan de situație, care indică aspectul destul de neregulat al parcelei și amprenta la sol a casei. Este posibil ca lucrările să fi fost întrerupte pe timpul războiului.


Lotul de teren (1911) pe care se va construi viitoarea casă Câmpeanu-Bibescu


Nu știm când a fost achiziționată proprietatea de către prințul Bibescu și care au fost motivele pentru alegerea ei, dat fiind că nu este poziționată central și nici nu impune printr-un aspect arhitectural deosebit. Tranzacția ar fi putut avea loc în perioada 1919-1920, după terminarea primului război mondial. În octombrie 1920[3] arhitectul C. Cicu depunea, în numele prințului Bibescu, cererea pentru autorizația de construcție a unui garaj, dar solicita și lucrări de tencuieli interioare, pardoseli, tâmplărie și canalizare, motivând întreruperea lor din cauza războiului. Deducem că prințul Bibescu a achiziționat casa nefinalizată, realizând el finisajele interioare. Dat fiind că lotul era îngust, planurile garajului au suferit modificări, prin poziționarea scării în spatele garajului și a porților în fața curții, la stradă, nefiind posibil să se intre cu mașina în curte.


Planurile elaborate de arhitectul C. Cicu (1920)


Garajul


La moartea prințului Bibescu, casa din str. Robert de Flers nr. 6 era evaluată la 1.083.500 lei, având o suprafață de 108, 35 m.p., fiind veche de aproximativ 30 de ani, având 5 încăperi, calorifer, parchet. Terenul era de 415, 17 m.p. și valora 3.736.530 lei, iar garajul de 17,58 m.p. alți 52.740 lei. Mobilierul din casă valora 147.600 lei, dar inventarul la care se făcea referire, nu mai este prezent astăzi în dosar. În garaj se afla un automobil Crysler Imperial, din 1937, în valoare de 800.000 lei. [4]

În decembrie 1943 fiica prințului Bibescu, Valentina Ghika-Comănești, moștenitoarea proprietății, a vândut-o lui Nicolae Popa, pentru suma de 6 milioane lei, pentru a achita o parte din taxele succesorale.[5]



[1] Arhiva P.M.B., dosar 209/1914.
[2] La aceeași adresă se afla casa arh. Dimitrie Maimarolu, ceea ce ar putea indica că cei doi arhitecți, ar fi putut lucra în biroul acestuia. Toma T. Socolescu confirmă aducerea lor în țară de către D. Maimarolu.
[3] Arhiva P.M.B., dosar 66/1920.
[4] A.N.R., fond M.F.-Succesiuni, dosar 16, f. 3.
[5] Idem, f.30.

sâmbătă, 23 ianuarie 2016

București1

Casa Bibescu de pe Șoseaua Kiseleff nr. 13

Nu cunoaștem exact circumstanțele mutării familiei lui George G. Bibescu din casa Bărcănescu din str. Mercur nr. 11/17, dar ea trebuie că a avut loc cândva între 1900-1901. Familia Bibescu a fost apoi găzduită temporar în Palatul Știrbey din Calea Victoriei, pe perioada în care restaurau palatul Brâncoveanu – Bibescu de pe Cheiul Dâmboviței. De asemenea, nu știm dacă înainte de mutarea în Șos. Kiseleff nr. 13 familia a mai închiriat sau deținut altă proprietate. Este posibil însă ca Valentina Bibescu și Martha Bibescu să fi petrecut mai mult timp la Posada, așa cum stau mărturie biografiile Marthei, în care ni se vorbește despre influența pe care a avut-o soacra ei în formarea ei din tinerețe.



În 15 iunie 1911 Maria Prejbeanu, soția lui Scarlat/Carol Iarca (1846-1915) – procuror la Curtea de Conturi -, îi vinde prințului George Valentin Bibescu casa cu terenul din Șos. Kiseleff, ce fuseseră moștenite în 1907 de aceasta de la mama ei, Hariclea C. Budișteanu, care la rândul ei, achiziționase terenul în 1882, de la Smaranda N. Arion[1]. Prețul de achiziție a fost de 140000 lei. Așa cum putem observa din planul cadastral din 1911, vila se afla lângă proprietatea moștenitorilor lui Alexandru Gănescu, ridicată de Vasile Gănescu între 1901-1902, după planurile arh. Ion D. Berindey.[2] 


Terenul din partea dreaptă a proprietății vândute ne apare liber de orice construcție, el rămânând în posesia Mariei Iarca. Proprietatea Iarca-Bibescu se întindea între Șoseaua Kiseleff și Fundătura Avedic, având o deschidere de 37 m.l. pe fiecare arteră. Prințul Bibescu era de acord cu achitarea pe jumătate a costurilor de împrejmuire a proprietății sale, delimitând-o astfel de terenul Mariei Iarca, iar aceasta își putea depozita mobilele în fosta ei casă, în câteva încăperi, cu condiția ca noul proprietar să poată să înceapă lucrările de reparații și adăugiri la casă.


În 13 august 1911 mama prințului Bibescu, Valentina Bibescu, obține autorizația de reparație și construcție a clădirii principale: modificări ale zidurilor interioare, tencuieli, vopsit, adăugarea a două anexe, repararea dependințelor[3] și suprapunerea unui etaj. Suprafața era de 178 m.p., pentru care s-au plătit taxe de 246, 7 lei.[4]

Este foarte posibil ca familia Iarca să fi apelat la arhitectul Grigore Cerkez pentru construcția unei noi case, în stil neoromânesc, vecină cu cea a familiei Bibescu. Istoriografia consemnează această construcție în 1911. Totuși, în revista „Arhitectura”[5] din 1924 găsim o fotografie în care numele arh. Grigore Cerkez apare în dreptul casei Bibescu de la Șosea, cu toate că ea nu mai aparținea familiei la acea dată. 



Nu deținem mai multe informații nici despre casa Bibescu și eventualele ei extinderi, nici despre modul de viață al familiei aici, nici despre decizia acestora de a vinde proprietatea, în 1920, pentru a se muta în strada Robert de Flers nr. 6. În 29 octombrie 1920 prințul George Valentin Bibescu vinde Societății Anonime „Astra Română” imobilul său din Șoseaua Kiseleff, compus din teren și clădiri, ipotecat încă din 1911 la Creditul Funciar Urban. Prețul de vânzare a fost de 2,5 milioane lei.

Doi ani mai târziu, Casa Regală cumpără pentru familia principelui Carol al României mai multe proprietăți de la Șosea, printre care și fosta casă Iarca-Bibescu (cu un teren de 3663 m.p.), Iarca (cu un teren de 4664 m.p.), Rioșeanu (teren 1374 m.p.) și Leventi (315 m.p.), la care se vor adăuga și terenuri în str. Barbu Delavrancea (464, 62 m.p.).[6] Arhitectul Ion Ernest propune unirea casei Iarca-Bibescu și Iarca printr-un corp nou de clădire, realizând palatul regal de la Șosea, la care vor contribui în anii următori: arh. I. Enescu la mobilare (1923-1924) și realizarea gardului, P. Axerio cu lucrări de parchet, firma Vignali & Gambara cu lucrări de ciment, pavaj, pardoseală și mozaic în bucătărie, fabrica de produse metalice Rudolf Gaiser, instalații Umberto Rolfo, grădinarul Fritz Rebhuhn.[7]



[1] Pentru istoria acestuia palat a se vedea Oana Marinache, op.cit., 2013
[2] Nicolae Arion a achiziționat terenul în 1861 și a construit casa, văduva sa, Smaranda N. Arion, a rămas singura proprietară în 1879.
[3] Sidonia Teodorescu, Mari arhitecți bucureșteni. Ion D. Berindey, Ed. Vremea, București, 2014, p. 60
[4] În 1893 Scarlat Iarca a obținut autorizația de construcție pentru extinderea dependințelor cu trei odăi de locuit pentru servitori, planul este nesemnat. (Sursa: A.N.D.M.B., fond P.M.B. Tehnic, dosar 22/1893, f. 94)
[5] Arhiva P.M.B., Registru-copier autorizații 1911
[6] Arhitectura, anul III, 1924, casa Bibescu, azi transformată în Palatul Alteței Sale Regale Prințul Moștenitor, p.33
[7] A.N.R., fond Castele și palate, Palatul Kiseleff, dosar 290/1931
[8] Arhiva P.M.B., dosar 191/1922;A .N.R., fond Castele și palate, Palatul Kiseleff, dosare282, 283, 284, 287, 288, 289, 290, 292, 293, 294, 295, 297, 298

Posada, Comarnic


Istoria proprietății din Posada, Comarnic (județul Prahova) poate fi reconstituită pe baza actelor[1] încă din secolul al XVI-lea, dar ea intră în posesia lui Grigorie Brâncoveanu la 1799, de când datează o carte domnească a lui Alexandru Constantin Moruzi Voievod (1793-1796, 1799-1801 în Țara Românească) prin care îl autoriza să ia în stăpânire moșia Comarnic cu munții de acolo, pe care a cumpărat-o la mezat și care aparținuse anterior răposatului Domn Constantin Hangerliu (1797-1799).


Arhivele Naționale ale României,fond C.F.R., dosarul ipotecar al moșiei Posada-Comarnic

Trecută fiicei sale adoptive, Zoe Brâncoveanu Bibescu, proprietatea a fost îndrăgită de domnitorul Gheorghe Bibescu, soțul acesteia. El a petrecut și aici timp, mai ales vara, legând vizitele și de cele de la Breaza. Se pare că a folosit mâna de lucru de la șosele și drumuri pentru a ridica și propriul conac. Conacul trebuie să fi fost totuși destul de mare pentru primirea de oaspeți și curteni; astfel este amintită găzduirea aici a familiei von Kotzebue și a suitei ei.

În 1850 s-au realizat primele hotărnicii și planuri ale moșiei Comarnic și muntelui Manole, de către inginerul G. Pleșoianu. După împroprietărirea clăcașilor la 1864, inginerul Scarlat Popovici a realizat noile măsurători, adăugând 349, 5 pogoane pământ cultivabil. Cu această ocazie s-au dat clăcașilor 4883 pogoane de teren. În 1876, prințul Nicolae Bibescu, în calitate de epitrop al averii Doamnei Zoe, a cedat 245-250 pogoane de teren din Cornu, Breaza și Comarnic pentru realizarea căii ferate Ploiești-Predeal. Între 1892-1893 inginerul Franz Pfanhauser a realizat cartea de hotărnicie a moșiei.[2]

Începând cu 1896 moșia a fost arendată, pe 7 ani, lui Ernest Manoël pentru suma de 37700 lei pentru moșie și 800 lei pentru carieră. În 1899 prințul George Bibescu cade la înțelegere cu Căile Ferate, pentru o suprafață de 214 pogoane de teren cedate acestora. În 1901 suprafața totală a trupurile de moșie stăpânite de prințul Bibescu era de 12125 pogoane.[3]

În 1901 prințul George G. Bibescu a ipotecat moșia pentru suma de 400000 lei, jumătate din valoarea ei de atunci. Potrivit testamentului său, fiul primea nuda proprietate, iar uzufructul revenea văduvei sale, Valentina Bibescu. În 1907 prințul George Valentin a mai cerut un împrumut de 300000 lei în contul moșiei Comarnic, evaluată atunci la 1600000 lei.

Potrivit Legii rurale, se constata că moșia de 6059 ha nu era agricolă, fiind situată în zona montană, predominând pădurile, restul fiind format din pășuni, fânețe, coaste și prunduri de gârlă (2397 ha). Suprafața de 216 ha și m.p. i-a fost expropriată prințului Bibescu, rămânându-i 1803 ha din cei expropriabili.[4] Atunci erau consemnate și fabricile de ciment, var hidraulic, var alb, cherestea și butoaie, lăptărie (cu un teren de 10 ha), precum și diverse case pentru personalul angajat pe diferitele trupuri de moșie.

În 1926 prințul George Valentin Bibescu era chemat să plătească taxele de exploatare a varului de pe concesiunea de 5 ha de pe Plaiul cu Dor, din pădurea Furnica, din perioada 1916 – 1926.[5]



Castelul de la Posada



Carte poștală de epocă

Arhiva de familie păstrează câteva scrisori ale prințului George Bibescu adresate soției sale, Valentina, aflată în străinătate, în care îi redă în detaliu progresul lucrărilor de la Posada în vara anului 1898[6]. Pe de o parte, ne permite datarea construcțiilor, pe de altă parte ne oferă numele celor implicați: inginerul D. Cepescu, arhitectul Paul Gottereau și grădinarul Wilhelm Knechtel. În luna mai deja fuseseră făcute săpăturile și realizate canalizarea, aducerea apei pentru bazine și irigația grădinilor. În ceea ce privește concepția spațiilor interioare ale castelului, prințul George o asigura de separarea camerelor și depozitarea mobilierului sosit, care fusese inventariat adecvat fiecărei camere și posesor: 1 V pentru Valentina, 2 B pentru prințul George, 3 G pentru George Valentin, 4 F pentru guvernanta acestuia, „Fraulein”. La 25 mai sosește, pentru 5 zile, arhitectul Gottereau, pentru a monitoriza personal lucrările. Castelul se încadrează în tipologia romantică a construcțiilor montane occidentale, folosindu-se piatra și lemnul local, într-o fantezie de volume și elemente decorative. În unele cazuri, putem observa chiar utilizarea Fachwerk-ului; sejururile în Bad Charlottenburg, în apropiere de Berlin, unde familia Bibescu închiria o vilă, trebuie că i-au fost sursă de inspirație pentru unele decorații.

Câteva fotografii de familie, foarte deteriorate, ne permit să pătrundem în intimitatea familiei Bibescu, cel mai probabil în primii ani ai secolului al XX-lea, fiind realizate de prințesa Nadeja Bibescu. Ele ne înfățișează un colț din salonul Valentinei și al lui George Bibescu, în care predomină lambriurile, lucrările de artă suprapuse pe pereți, fotografia prințului Bibescu citind discursul său de admitere în Academia franceză, diferite fotolii și măsuțe.Alte câteva fotografii datează din primii ani de căsătorie ai lui George Valentin cu Martha Bibescu, care a fost lăsată în grija soacrei ei la Posada. Asistăm la câteva „tablouri vivante”, regizate de Nadeja, cu Martha întruchipând anotimpurile sau purtând costume din secolul al XVIII-lea sau imortalizată în compania fiicei ei, Valentina.[7] Elementul vegetal predomină saloanele feminine, dar putem constata și abundența mobilierului.


Martha la Posada, fotografie de Nadeja Știrbey (Arhivele Naționale ale României, fototeca)

Aici, la Posada, au fost aduse o parte din colecțiile de artă ale familiei Bibescu, printre care și lucrările de Renoir și aici au și pierit în incendiul din 1915.

Într-un interviu pentru o revistă ilustrată, prințesa Martha confirma construirea palatului în 1895 de către arhitectul Gottereau.[8] De asemenea, mai sunt amintite câteva tablouri de pictorul Nicolae Grigorescu, numeroase acuarele și obiecte aduse din Mexic de prințul George G. Bibescu și un portret al prințesei Valentina Bibescu, realizat de pictorul monden Jacques-Émile Blanche (1861-1942).[9]

În 1901 situația clădirilor de pe moșie era următoarea: castelul de la Posada avea două etaje și 20 de camere, iar dependințele 13 camere; un grajd de zid pentru 8 cai, un șopron pentru trăsuri; grădini. În localitatea Comarnic se aflau casa administrației, cu 6 camere, o lăptărie cu 2 camere, un grajd cu 20 vaci și 8 cai, două case-dependițe, cu 2, respectiv 3 camere.

Abia după moartea soacrei ei, survenită în 1914, Martha Bibescu a devenit stăpână la Posada, făcând, probabil, unele modificări. Din păcate, după un an, castelul va dispărea într-un incendiu misterios. În 15 septembrie 1915 colonelul britanic Christopher Birkwood Thompson (1875-1930), sosit în țara noastră pentru a determina intrarea ei în război, depozitează la Posada cutii cu documente secrete. Incendiul pus cu intenție pentru distrugerea lor a dus la dispariția totală a castelului. Iată ce nota prințesa în jurnalul ei: „Sâmbătă, 25 septembrie. În noaptea asta un incendiu a distrus Posada. Treisprezece ani din viața mea!”[10]

În iunie-iulie 1916 familia reamenajează dependințele și din această perioadă datează singurele planuri identificate în fondul antreprenorilor Frères Sulzer.[11] Nu știm cum arătau camerele Marthei, dar găsim o descriere succintă din 1937 referitoare la camera fiicei ei: „Camera Valentinei este gata și este cu totul încântătoare: albastru, alb, roșu, ca sufrageria cea verde și mică.”[12] Ultimele informații datează din 1941, cu prilejul inventarierii averii prințului George Valentin Bibescu: castelul în suprafață de 784 m.p., parter și etaj, avea 20 camere și 7 băi, iar dependințele de 300 m.p., aveau 14 camere, toate fiind vechi de aproximativ 40 ani. În plus se mai aflau casa intendentului de 82 m.p., magazia de lemne, grajdul, iar terenul parcului era de 5, 36 ha. Ca anexă, mai amintim de casa silvică din Floret, locuința grădinarului și grajduri, sere de 325 m.p. (datând tot din perioada lui George G. Bibescu), terenul pădurii măsurând 9100 m.p. [13]



Fabricile prințului Bibescu

În Comarnic se mai aflau casa moșiei cu 6 camere, dependințele, 1 grajd, casa argaților, clădirea birourilor, magazia de fân și locuința casierului, a paznicului, a mecanicului, locuința închiriată agentului de control, a argatului. Terenul ocupat de toate aceste clădiri era de 18414 m.p.

În 1941 moșia Posada avea 4 ha teren arabil, 124 ha fânețe, 20 ha islaz și 50 ha terenuri neproductive.Pădurea era de 3290, 06 ha și 48, 08 surpături.

Martha Bibescu a încercat să salveze proprietatea, oferind-o spre închiriere Legației franceze. Moșia a fost expropiată în perioada 1945-1946. Moara a fost expropriată și dată în exploatare lui Gheorghe Machedon din comuna Comarnic în 19 aprilie 1946.[14] 

Aici a fost prins în 1948 nepotul ei, arhitectul G. M. Cantacuzino.[15] 


Ruinele castelului ars în 1915, într-o fotografie din 1938

În fostele clădiri ale proprietății Bibescu au fost amenajate depozitele Castelului Peleș și s-a construit o nouă clădire pentru un Muzeu cinegetic.




[1] Istorie reconstituită din 1570 până la 1799.
[2] A.N.D.J.P., colecția de planuri și hotărnicii.
[3] A.N.D.M.B, fond C.F.R., dosar 2327.
[4] A.N.R., M.A.D.-Direcția funciară, jud. Prahova, dosarul 179.
[5] A.N.D.J.P., fond Eforia Spitalelor Civile, dosar 55/1926.
[6] B.N.R., Colecții speciale, arhiva istorică, fond St. Georges
[7] A.N.D.M.B., fototeca, fond Barbu Știrbey, album 125.
[8] Scrisoarea bancherului Eulogio Georgief către prințul George G. Bibescu, la Geneva, 31/ 12 septembrie 1896: i-a transmis 7500 franci si a dispus de la Paris în 27/8 septembrie să îi pună la dispoziție 5000 franci lui Gottereau (probabil pentru Posada); i-a dat un avans de 3000 în ziua scrisorii
[9] ”Chez la princesse Bibesco à Posada”, Miroir de Bucarest, anul I, nr. 4-5.
[10] Martha Bibescu, Jurnal 1915, Ed. Compania, București, 2001, p. 134.
[11] A.N.D.M.B, fond Frères Sulzer, litera P, dosare 26 și 30.
[12] Martha Bibescu, Coresponență 1937-1939, Casa editorială Odeon, București, 2003, p.139.
[13] A.N.R., fond M.F. – Succesiuni, dosar 16.
[14] A.N.R., fond M.A.D.-Exproprieri, jud. Prahova, dosarul 14/1847-1948.
[15] Vlad Mitric – Ciupe, Arhitecții români și detenția politică 1944-1964, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2013, p. 116.

vineri, 22 ianuarie 2016

Valentina Bibescu


În vara anului 1903, Martha dă naștere unicei sale fiice, Valentina (m. 1976), care a fost botezată în cinstea soacrei sale. Experiența a fost traumatică pentru tânăra de 17 ani, viața fiindu-i pusă în pericol și nemaiputând să aibă alți copii. Câteva fotografii realizate de Nadeja Știrbey ne-o înfățișează pe Martha și pe fiica ei în câteva tablouri vivante, în intimitatea familiei. 

Martha și-a încredințat fiica guvernantei și servitorilor, nefiind foarte apropiată de aceasta, cât timp a fost mică. Valentina s-a căsătorit la Posada cu Dimitrie Ghika-Comânești, în 1925. Nașterea celor doi fii, John-Nicholas și George Dimitrie, care erau meniți a asigura continuitatea familiilor Ghica-Comânești și Bibescu, a dus la o apropiere mai mare între cele două. 

Martha a depus eforturi considerabile de a-și salva fiica și ginerele și de a-i scoate din țară, asigurându-le un trai decent în străinătate. 




Sursa: Arhivele Naționale ale României, fototecă, albume Barbu A. Știrbey, fotografii realizate de Nadeja Știrbey

joi, 21 ianuarie 2016

Prințul George Valentin Bibescu


Revista Flacăra

În 1902, după perioada de doliu în onoarea prințului George G. Bibescu, fiul acestuia, George-Valentin (1880-1941) se căsătorește cu Martha Lahovary, în vârstă de doar 16 ani. O căsătorie pusă la cale de familiile celor doi tineri, care s-au plăcut de la început, dar care au intrat într-o căsnicie pentru care nu erau pregătiți.

În ultimii ani, prințul George Valentin Bibescu - pionier în automobilism și aviație - a început să iasă din conul de umbră în care îl aruncaseră memoriile soției sale – care i-a creat o imagine personală nu tocmai măgulitoare -, cercetătorii și scriitorii urmărind să îi evidențieze meritele și să îl readucă în atenția publicului.

Fotografie din Th. Cornel, Figuri contimporane din România, București, 1911


Cu siguranță, meritele sale în introducerea și sprijinirea automobilismului și aviației în România sunt incontestabile: el a fondat Automobil Clubul Român în 1904, Clubul Aviatic Român în 1909 și Liga Națională Aeriană în 1912. Prințul și-a servit țara, atât în războaiele balcanice, cât și în primul război mondial.

A cumpărat aeroplane și a sprijinit din banii proprii mai multe școli aviatice.





Fotografii din Arhivele Naționale ale României, fototecă

În perioada 1920-1923 a deținut funcția de președinte al Comitetului Olimpic Român, iar în 1930 a fost ales președinte al Federației Internaționale Aeronautice, fiind adesea însoțit de Martha la reuniunile din străinătate.[1]

Viața cuplului s-a desfășurat atât în țară, cât și în străinătate, împreună sau separat, familia având mai multe reședințe urbane și rurale, pe care le vom prezenta în continuare.

Personalitatea sa va fi comemorată anul acesta, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la trecerea sa în neființă, după o grea boală, la 2 iulie 1941.

[1] George Paul Sandachi, Dan Hadîrcă, Prințul George Valentin Bibescu: biografia unui călător, Editura Vivaldi, 2005

miercuri, 20 ianuarie 2016

Familia Bibescu


Cel de-al treilea fiu al domnitorului Gheorghe Bibescu, George G. Bibescu, s-a născut la București, în 1834[1], dar a trăit o bună parte din copilărie și tinerețe la Paris, fiind trimis la studii încă de la vârsta de 9 ani. În 1853 obține bacalaureatul în litere la Liceul „Henri IV”, iar peste doi ani pe cel în științe. Amintim de preceptorul său, istoric, care a avut o influență majoră asupra formării sale și cu care a colaborat ulterior și la Expoziția universală de la Paris din 1889, Victor Duruy (1811-1894). În 1855 Bibescu se înscrie la Academia militară de la Saint Cyr, iar în 1859, ca o excepție, este primit la Școala de Stat Major.


Sursa: Th. Cornel, Figuri contimporane din România, București, 1911

În calitate de ofițer al corpului expediționar trimis de Napoleon al III-lea în Mexic, prințul Bibescu sosește în Mexic în 1862, unde va lupta și trăi până în 1865, remarcându-se prin faptele de vitejie, fiind decorat atât cu Legiunea de onoare franceză (cavaler)[2], cât și cu alte medalii emise de împăratul Maximiliam al Mexicului. Între 1867-1868 este trimis în Alger, dar la întoarcerea la Paris, se retrage din armată, cu o clauză specială, aceea de servi din nou în caz de război. În războiul franco-prusac (1870-1871) participă în calitate de șef de batalion și este făcut prizonier la Sedan.


Sursa: Th. Cornel, Figuri contimporane din România, București, 1911

Pe fondul relației cu Valentine de Caraman-Chimay, prințesă de Bauffremont[3], ce va duce la un duel și un proces de divorț celebru și foarte costisitor, prințul George G. Bibescu este nevoit să părăsească Parisul și să ipotecheze proprietatea sa pariziană. O vreme cuplul se va stabili în Belgia, unde se va naște în 1873 Marcela Margareta - fiică ilegitimă - apoi vor ajunge în Saxonia, unde au putut să se căsătorească[4] și unde s-a născut Nadeja (1876-1955), viitoarea prințesă Știrbey. Prințesa Valentine Bibescu a continuat să lupte pentru custodia fiicelor sale din prima căsătorie și recuperarea averii dotale, dar societatea franceză nu a mai primit-o niciodată în rândurile ei, după divorțul și procesele îndelungate. Cuplul s-a stabilit în 1879 în România, aici născându-se și fiul mult dorit, George-Valentin (1880-1941).



Valentine Bibescu cu George-Valentin Bibescu

În cursul anului 1900 Martha a fost la un pas de a se căsători cu un membru al familiei Ghika-Comănești. Peste ani, în 1925, fiica Marthei se va căsători cu fiul pretendentului.

Întâlnirea decisivă, care îi va schimba viața, a fost pusă la cale de familiile Bibescu și Lahovary în martie 1901, pentru a le face cunoștință copiilor lor, George Valentin Bibescu, pe de o parte, și Martha Lahovary, pe de alta, în vederea logodnei și căsătoriei; întâlnirea a avut loc în palatul Știrbey din Calea Victoriei, unde locuiau temporar prințul și prințesa George G. Bibescu, la fiica lor, Nadeja Știrbey.



[1] În data de 15 ianuarie 1882 se constată cu martori vârsta prințului George G. Bibescu (născut la 14 martie 1834), căci registrul de nașteri pe anul 1834 al Bisericii Sf. Dumitru nu se găsește în București. (Sursa: B.A.R., mss., VI acte 1-24 acte familie Bibescu, f. 3.
[2] În 1865 căpitan, în 1889 ofițer superior – pentru meritele sale în calitate de comisar al Expoziției de la Paris (Sursa: Arhivele Naționale ale Franței).

[3] Din prima căsătorie a Valentinei au rezultat: prințesa Catherine Marie Joséphine (1862-?), căsătorită cu diplomatul Vlassov și Jeanne Marie Emilie (1864 -1913), căsătorită cu prințul Louis Sanfelice de Viggiano.
[4] Cei doi s-au căsătorit în octombrie 1875 la Berlin. (Extras de căsătorie de la Berlin, Prusia, publicat la 5 octombrie 1875, afișat la primărie în săptămâna 6-21 octombrie 1875; George(s) Bibescu, domiciliat în Bulevardul LaTour Maubourg 22, iar Valentina de Caraman-Chimay, din Altenbourg și Berlin, Sursa: B.A.R., mss., VI acte 1-24 acte familie Bibescu, f.40).


marți, 19 ianuarie 2016

Casa Lahovary


Ioan N. Lahovary

În 30 iunie 1889 se solicită autorizația, iar în iulie se obține aprobarea pentru construcția unei case în Calea Dorobanți nr. 87 pentru omul politic conservator Ion N. Lahovary, tatăl Marthei, care locuia la acea dată în Calea Victoriei nr. 214. Planurile semnate de arhitectul Louis Blanc în 27 iunie poartă însemnările în limba franceză. El a optat pentru o retragere de 30 de metri de la stradă, amplasând casa principală (458 m.p.) în mijlocul unui vast parc de 4000 m.p., la care se ajunge printr-o alee și un rond. Grădina posterioară se întindea pe 2000 m.p.[1]


Sursa: Th. Cornel, Figuri contimporane din România, 1911

Reședința somptuoasă era formată din pivnițe, parter, etaj și o mansardă înaltă. Probabil că la dorința comanditarului, s-a optat pentru stilul Renașterii franceze, imprimând reședinței grandoare și eleganță. Simetria fațadei principale este punctată la nivelul parterului, în dreapta, de o fereastră triplă, în forme descrescătoare. Merită remarcat și panoul decorativ cu monograma ML, făcând trimitere, în limba franceză, la Casa Lahovary. Pe fațada posterioară, s-a amplasat un pridvor de lemn consemnat de arhitect în calcule astfel: „verandă deschisă de lemn cu soclu zidit”.


 Sursa: Th. Cornel, Figuri contimporane din România, 1911

În 4 aprilie 1890 Luigi Scolari solicita în numele lui Ion Lahovary autorizația de împrejmuire a proprietății și de construcție pentru un grajd și șopron pe proprietatea din Calea Dorobanți nr. 85-87. Planurile nu sunt semnate, dar credem că este vorba tot de atelierul arhitectului Louis Blanc, prin constructorul său, Scolari.[2] 

Sursa: Frederic Dame, Bucarest en 1906, București, 1907

După copilăria petrecută în Calea Victoriei nr. 126-128, Martha Lahovary locuiește aici o vreme, împreună cu surorile ei, înainte de a deveni prințesă Bibescu. Proprietatea a fost apoi moștenită de ea și de sora Margareta, prilej cu care aflăm și anul achiziției terenului, în 1886 și repartizarea spațiilor interioare ale construcției din 1889-1890: 10 camere la parter și etaj, 2 antreuri cu toate instalațiunile moderne (apă, electricitate, băi); bucătăria și camerele de servitori la subsol. În stânga se afla grajdul, iar în dreapta remiza pentru trăsuri și garajul de automobile. Dependințele ocupau o suprafață de 619 m.p. Cu câteva luni înainte de a se stinge din viață, în ianuarie 1915, Ion N. Lahovary ipotecase proprietatea din Calea Dorobanților pentru suma de 144.000 lei la Creditul Urban București.[3]


Foto: Raluca Tănăsescu, 2013



[1] A.N.D.M.B., fond P.M.B. Tehnic, dosar 25/1889, f. 260, 261 
[2] A.N.D.M.B., fond P.M.B. Tehnic, dosar 30/1890, f. 113-115

[3] A.N.R., fond M.F.-Succesiuni, dosar 99/1915